Proaspăt hipermetrop.

De spus mai departe

ducanul23 — Sun, 23 Aug 2009 15:39:35 +0000

Într-un sat de munte cică trăia odată un om pe nume Ion. Om gospodar, se scula în fiecare zi în zori şi dădea de mâncare la animalele care aveau să-i servească drept hrană în timpul iernii, când gerul avea să fie aşa de crunt încât era cu neputinţă să mai meargă să muncească pe câmp pentru pâinea cea de toate zilele. Într-o zi de toamnă însă, Ion nu se mai putu scula din pat. O durere groaznică de picioare îl facu să zacă două zile, până când, în cele din urmă, chemă un doctor. Doctorul Vasile îi spuse că picioarele trebuiau amputate. Picioarele sale. Credincioasele lui membre cu ajutorul cărora, ani de zile, adusese bucate pe masă. Omul nostru refuză să creadă că asta e singura soluţie. Aşa că mai chemă un doctor. Doctorul Marin îi spuse că durerea putea fi diminuată cu ajutorul unui tratament longeviv, dar măcar picioarele sale îi vor rămâne acolo unde erau. Ion acceptă tratamentul. După mai mult de jumătate de an, Ion se întremă şi facu o vizită la spital, unde lăsă un bilet:

“Pentru că a încercat, domnului Vasile îi las ceasul meu de aur.
Pentru că m-a salvat, domnului Marin îi las toată recunoştinţa mea.”

Primul care citi biletul fu Vasile, care înşfăcă numaidecât ceasul, zâmbindu-i răutăcios colegului său care nu primise nimic. Marin se duse acasă, mulţumit că salvase viaţa unui om. În anul ce urmă, de Paşti, un miel fu adus la casa lui Marin, cu mesajul “De la Ion, omul care îţi datorează totul.” Familia lui Marin se înfruptă din carnea fragedă a mielului, la fel şi anul ce veni, la fel şi anul celălalt. Ani de zile, în fiecare Paşti, mielul nu întârzia să apară pe masa lui Marin. Până când, într-un an, masa lui rămase goală. Abia atunci ştiu că Ion trecu în lumea celor drepţi.

Scrisă de mine, auzită de la cineva cu prea multă înţelepciune.

Serialele de altă dată – a doua parte

ducanul23 — Fri, 21 Aug 2009 10:37:42 +0000

Land of the Lost

Obişnuia să fie difuzat pe Pro Tv în fiecare duminică dimineaţă şi prezenta povestea unei familii din San Francisco care, în urma unui cutremur, a ajuns în era preistorică. Nu ştiu câţi dintre voi vă mai amintiţi de el- ştiu că şi eu îl uitasem complet, noroc cu filmul ăla nou al lui Will Ferrel – cvasi-bazat pe povestea serialului – care mi-a reîmprospătat memoria. Ţin minte că pe vremea aceea dinozaurii îmi păreau foarte reali şi înfricoşători, în ciuda efectelor speciale primitive – urmărind recent câteva episoade pe YouTube am zis că sunt figurine din plastic sau plastilină. Dintre cele 20 şi ceva de episoade îmi vine în minte doar unul, când personajele au găsit un vortex prin care se puteau întoarce înapoi în prezent, dar au decis să-şi sacrifice această şansă şi să salveze un prieten la ananghie – un pui de dinozaur parcă. Mai jos am pus intro-ul serialului, poate îl veţi recunoaşte totuşi. Singura problemă e că nu-l găsesc pe niciun tracker extern – de fapt, ar fi un torrent, dar are doar 3 seederi şi nu aş sta câteva săptămâni să se termine de descărcat.

The Terrible Thunderlizards

Nu ştiu ce e cu mine de vorbesc numai despre seriale cu dinozauri, dar The Terrible Thunderlizards (sau Tunetozaurii) era un desen animat destul de inteligent construit şi, de altfel, foarte amuzant pentru segmentul de vârstă căruia îi era adresat. Trei dinozauri – trei stereotipuri diferite : strategul, violentul şi idiotul – au fost eliberaţi din închisoare pentru a distruge singurele două exemplare ale rasei umane, doi primitivi pe nume Bill şi Scooter, care scăpau accidental de fiecare dată de ameninţarea Tunetozaurilor prin moduri care mai de care mai hilare. Şi coloana sonoră cu influenţe de rock era cât se poate de potrivită cu tema serialului – şi era şi destul de catchy, nu de puţine ori fredonând-o prin casă. Am găsit şi niscaiva episoade pe YouTube şi am decis să postez aici episodul pilot.

Fudge

Fudge (sau Prăjiturica, aşa cum era tradus), era o comedie despre un copil tembel de cinci ani al cărui scop existenţial era să-şi scoată din minţi fratele mai mare, urmând ca la sfârşitul fiecărui episod să realizeze cât de mult ţine la el. Deşi glumele erau destul de copilăroase, serialul era o plăcere atât pentru copii, cât şi pentru părinţii lor. Nu cred că o să se mai difuzete la tv prea curând, dar norocul cu internetul ăsta, e plin de comori de mult uitate. Check this one out:

P.S. Ştiu că am promis 4 titluri, dar am oferit doar 3, pentru că o sa urmeze şi o a treia parte, diseară.

Una scurtă

ducanul23 — Thu, 20 Aug 2009 22:10:22 +0000

Nu vă enervează atunci când intraţi pe o pagină web şi, deodată, începe de nicăieri să cânte o melodie pe care probabil nu ai auzit-o şi pe care o consideri de rahat din prima, şi cauţi disperat butonul de power off de la boxe pe întuneric ca să nu-şi trezeşti toată casa?

Asta, bineînţeles, în condiţiile în care sunteţi ignoranţi ca şi mine şi nu staţi tot timpul să reglaţi volumul la boxe în cazul în care cineva decide să-şi arate preferinţele muzicale pe homepage-ul site-ului său.

My after school specials, sau serialele de altă dată – prima parte

ducanul23 — Thu, 20 Aug 2009 21:28:22 +0000

Copilăria mi-a fost profund marcată de postul de televiziune Fox Kids şi de serialele de calitate pe care le difuza. În şcoala primară obişnuiam să-mi fac temele în timp ce priveam – de fapt, mai mult ascultam – la aventurile Bettleborg-şilor sau la viaţa complicată a lui Louie. Ţin minte că la cel din urmă ştiam toate episoadele pe de rost şi că am întâlnit nişte glume pe care le-am înţeles abia câţiva ani mai târziu, după vizionări repetate. Farmecul tuturor serialelor juvenile îl constituia faptul că, deşi unele aveau un iz mai mult sau mai puţin puternic de supranatural sau science-fiction, personajele erau conturate în aşa fel încât să dea un aer de maturitate acestora, fiind imposibil să nu te regăseşti în vreunul din ele. Îşi mai aminteşte cineva de:

Eerie Indiana

Un serial cu iz puternic de Dosarele X, adresat pre-adolescenţilor şi adolescenţilor. Urmărindu-l la vârsta de şapte ani, mie pur şi simplu îmi dădea fiori, şi asta fără să aibă scene care să conţină violenţă, sânge sau apariţia subită a vreunei fiinţe diforme. Atmosfera care învăluia misterul ce sosea cu fiecare episod difuzat era cea care te făcea să te întrebi dacă omul care aduce scrisorile era o versiune îmbătrânită a ta (future self, to say so) sau dacă bancomatul din capătul străzii voia să îţi fie prieten. Singurul defect la acest serial a fost durata scurtă de difuzare – doar 19 episoade. Însă destule ca să îmi rămână întipărite în minte pentru totdeauna.

Big Bad Beetleborgs

Trei puşti de doişpe ani salvau lumea luptându-se atât cu diverse stereotipuri de monştri veniţi din lumea benzilor desenate, cât şi cu hormonii. Cred că e singurul serial pe care îl ştiu în care apar laolaltă clovni, magicieni, roboţi, vampiri şi vârcolaci. Ţin minte că eram aşa de obsedat încât am încercat să fac un desen cu cei trei. De fapt, am făcut unul şi chiar mi-a fost admirat de doamna învăţătoare când a ajuns din greşeală în mâinile dânsei. A avut o perioadă mai lungă de difuzare (schimbându-şi şi unii actori, metamorfoza lor fiind justificată de un storyline potrivit), la sfârşit devenind interesant rău de tot. Declar acesta ca fiind favoritul meu, până la vârsta de zece ani cel puţin.

Bobby‘s World

Probabil cel mai inocent serial animat al copiăriei. Era o plăcere să-l urmăreşti atât singur, cât şi cu părinţii lângă tine, deznodământul fiecărui episod oferind câte o lecţie de viaţă/copilărie. Singurele momente enervante erau cele în care personajele începeau să cânte şi să danseze ca într-un musical, dar puteai trece uşor peste ele, căci desenul avea un farmec aparte. De zece ori mai bun decât mizeriile care se dau azi pe Jetix. Sunt singurul care consideră că Orăşelul Leneş e cel mai retardat serial ever?

Partea a doua vine mâine, cu încă patru titluri. Aşa-i că acum abundă nostalgia în voi?

Din seria “Cel mai nasol lucru care ţi se poate întâmpla”

ducanul23 — Thu, 20 Aug 2009 11:32:21 +0000

Acest post de pe viatadecăcat.net mi-a amintit de o întâmplare de astă-iarnă.

Mă duceam la şcoală la costum, dichisit, parfumat, aranjat, dat cu cremă pe pantofi când, ajuns în faţa liceului, mi-a trecut prin minte “cum mi-o sta părul?”. Cum putea sta, decât în toate direcţiile, constatai eu în timp ce mă priveam în oglinda unei Dacii. Am dat olecuţă cu mâna prin păr să nu arăt ca şi când aş fi fost electrocutat şi mi-am continuat drumul. Facând câţiva paşi, am simţit cum piciorul stâng alunecă pe asfalt, catapultând în spate bucăţi de ceva ce semăna cu noroiul, numai că mirosea a căcat. Asta pentru că era un căcat de câine proaspăt şi cald – probabil că dacă eram desculţ i-aş fi simţit temperatura ridicată. Era un căcat moale, care devenise pasager al pantofului meu din cauza neatenţiei, din cauză că eram prea ocupat să îmi aranjez părul şi nu mi-a trecut prin minte că locul ideal unde poate un câine să-şi facă treaba e lângă roata unei maşini.

Aşa că da, a călca într-un căcat e nasol. Pe moment. Pentru că dupa aia începe să vină norocul. Pe naiba.

Top 10 : Cele mai proaste dialoguri din filme

ducanul23 — Wed, 19 Aug 2009 19:32:27 +0000

Filmele Hollywood-iene se degradează de la an la an, am observat eu. Nu vine niciunu cu o idee să dea lumea pe spate şi dacă o face, se inspiră după o carte. Sunt multe filme care m-au făcut să râd datorită faptului că, fiind atât de proaste, au părut comedii. Aşa că am făcut o selecţie a celor mai tâmpite replici şi dialoguri peste care am dat în cariera mea de cinefil. Să-i dăm drumul.

#10 “Batman şi Robin” a fost o catastrofă a filmelor inspirate după benzi desenate. A fost producţia care şi-a suflat mucii pe toţi fanii lui Batman care aşteptau un film mai serios, o adevărată parodie cu Arnold Schwarzenneger şi George Clooney în costume de Halloween.

Batman: Şi tu eşti…?
Batgirl: Fata-liliac.
Batman: Asta nu sună prea original. Ce-ai spune de Femeia-liliac sau de Persoana-liliac?
Batman: Bruce, sunt eu, Barbara. Ti-am găsit peştera.
Robin: Trebuie să schimbăm încuietorile alea.
Batman: Ne ştie identităţile.
Robin: Probabil o să trebuiască să o omorâm.
Batman: Mda, o omorâm mai tarziu, acum avem treabă de făcut.

#9 “Razboiul Stelelor – Răzbunarea lui Sith” a fost aşteptat aproape douăzeci de ani de către fanii lui Darth Vader, care ardeau de nerăbdare să vadă metamorfoza eroului celei de-a doua trilogii într-un personaj negativ. Deşi nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor, ultimul episod din seria Star Wars nu a fost deloc un film de mâna a doua. Poate chiar cel mai bun episod de la “Întoarcerea lui Jedi” încoace. Însă nu ezit în a încadra următorul dialog în categoria “kitsch” şi , implicit, în topul meu.

Anakin: Sunt mai puternic decât Cancelarul. Îl pot doborî, apoi tu şi cu mine vom putea conduce Galaxia.
Padme: Nu pot să cred ce aud… Obi-Wan avea dreptate. Te-ai schimbat.
Anakin: Nu vreau să mai aud de Obi-Wan. Cavalerii Jedi s-au întors împotriva mea. Să nu te întorci şi tu.
Padme: Nu te mai cunosc, Anakin. Îmi frângi inima.

Îmi frângi inima…Jose Armando.

#8 “Casa morţilor” este considerat unul dintre cele mai proaste filme făcute vreodată. Uwe Boll a eşuat epic în a transpune pe marile ecrane povestea din jocul cu acelaşi nume. Însă când vine vorba de Boll, nu ar trebui să vă mai mire nimic. Nici măcar abundenţa de replici proaste pe minut.

Rogan: Cine eşti?
Rudy: Cine eşti?
Rogan: Suntem aici să te salvăm.
Rudy: Oh..mulţam.

#7 Numărul şapte vine din “X-Men”, un film ce a primit critici bunicele la momentul lansării. Ceea ce urmează este de fapt o replică, nu un dialog, dar cred că puteţi trece asta cu vederea.

Storm: Ai idee ce i se întâmplă unei şopârle când e lovită de fulger? Acelaşi lucru care li se întâmplă tuturor.

ZBAAAUUAAAAAAM.

#6 Încă doi de 6 şi ar fi ieşit numărul fiarei. Bănuiesc că vă aşteptaţi ca următorul dialog să fie la fel de înfricoşător ca o treime din fiară.

Rudy: Am ajuns la barcă, dar nu mai era acolo.
Rogan: Atunci, cu siguranţă că nu ai ajuns la ea, nu-i aşa?

Din infamul, mai sus precizatul “Casa morţilor”.

#5 Tot o replică, de data asta din “Son of the mask”, un rebut de continuare la filmul lui Jim Carrey.

Tonya: Ai nevoie de ceva cât timp sunt plecată? Mă duc o fugă să fac un copil cu vecinul.

#4 Tot din “Răzbunarea lui Sith”.

Anakin: Eşti aşa de…frumoasă.
Padme: E doar din cauză că sunt îndrăgostită.
Anakin: Nu, e din cauză că sunt aşa de îndrăgostit de tine.

JEEZ!

Intrăm în top trei. We’re not fucking around anymore.

Nu suport filmul “Camp Rock”. E plin de clişee, de stereotipuri şi de cântece încât mi se face rău. Şi acum am ocazia să-mi vărs nervii. Check it out:

Caytlin: Mama ei este o persoană minunată. Cum e mama ta?
Barron: Păi, e ca o mamă.

(facepalm)

Penultimul dialog – de fapt, monolog – este din filmul “The Woods Are Dangerous”. N-aţi auzit de el? Nu e listat pe IMDB? Sigur că nu. Pentru că nici măcar nu este un film. Este josnic, ţine un minut jumate şi se vrea a fi o parodie extrem de proastă dupa clasicele filme de groază, dar măcar…măcar…e făcut si editat de mine, cu ajutorul lui Alex – aşa că sunt mândru de el. Ladies and gentleman, I present:

Eu: I think I saw something. Oh, my God, it’s a dead body…well, he looks dead. OOOOOOOOOuuuuu…
*dead fall*

Ce minte am şi eu.

Şi acum, sunteţi pregătiţi pentru numărul unu? Sunteţi siguri că vreţi să auziţi cele mai proaste două replici din câte ştiu? OK, here IT goes…

Din filmul “Casa morţilor”, vine:

-Ai facut toate astea să fii nemuritor. De ce?

-Să trăiesc pentru totdeauna. Muhahahahaha!

Asta a fost tot. Sper că aţi avut răbdare să citiţi tot. O seară bună tuturor.

Omu’ păianjen mâncă gem şi cacă…pânză

ducanul23 — Wed, 19 Aug 2009 10:23:51 +0000

From your shitty neighborhood Spider-Man.

Via failblog.org

Cugetare nocturnă reloaded

ducanul23 — Tue, 18 Aug 2009 19:13:39 +0000

Săptămâna trecută am aflat că un film care mi-a pus creierul la contribuţie acum câţiva ani şi care mi-a plăcut la nebunie, deşi nu l-am înţeles la prima vizionare a fost ecranizat după scurta povestire scrisă de un anume “Philip K. Dick”. Căutând informaţii despre el, am aflat că a fost un mare scriitor american de literatură SF şi că mai multe filme pe care le-am văzut în copilărie au la bază nuvelele sale. Aşa că am dat fuga până la singurul anticariat din oraş pe care-l ştiu şi mi-am cumpărat “Furnica electrică”, o antologie de nouă short story-uri, din care am citit “Raport minoritar”, “Amintiri garantate” şi” Impostorul”, toate scrise într-un ritm alert, care te ţine cu sufletul la gură şi fiecare cu finalul ei mindblowing. Ulterior am aflat că Dick obişnuia să consume droguri şi astfel mi-am răspuns la întrebarea legată de originea imaginaţiei sale bogate.

Apoi am realizat. Majoritatea oamenilor care au avut realizări măreţe într-un anumit domeniu au avut defecte. Freddie Mercury a fost homosexual. Kurt Cobain a fost dependent de heroină – şi ştim cu toţii unde a dus asta. Stephen King a fost într-o perioadă dependent de alcool. Van Gogh a fost homosexual, de asemenea. Michael Jackson…rest in peace. Mihai Eminescu era deprimat. Mark Twain fuma la opt ani aproximativ o sută de ţigări pe lună. Şi lista poate continua…

Probabil că până acum nu aţi înţeles relevanţa acestui articol. Este de fapt prologul, ca să zic aşa, la o altă cugetare de-a mea.

Defectul potenţează talentul?

Este viciul tău cel care te face să dai ce-i mai bun din tine atunci când faci ce îţi place? Ţi-ai sacrifica sănătatea/principiile/reputaţia ca să ai succes?

Nu imi citesc foarte mulţi blogul. Dar îi rog pe aceia care o fac, să-şi exprime opinia într-un comentariu. Na, acuma cerşesc comentarii. Sunt un haifaivist. Kill me. Glumeam. Dar nu şi în legatură cu comentariul…

Bullshit, fără drepturi de autor

ducanul23 — Tue, 18 Aug 2009 11:43:18 +0000

Pentru toţi cei care urăsc temperaturile prea ridicate sau prea scăzute şi care sunt frustraţi că mâncarea nu se încălzeşte cum trebuie la microunde. I’m one of them.

via James

Cugetare nocturnă

ducanul23 — Mon, 17 Aug 2009 22:38:17 +0000

Nu sunt un mare patriot. Nu îmi place ţara în care trăiesc, în mare parte pentru că la tot pasul dau de oameni care se mulţumesc cu puţin – şi aici ma refer de la stilul de viaţă până la cultura generală. De regulă îmi place să fiu original în ceea ce priveşte subiectul articolului şi să scriu aşa cum îmi place. Ei bine, postul acesta nu dezbate ceva ce nu s-a mai dezbatut până acum. Ştiu zeci de bloggeri care s-au plâns în nenumărate posturi de nivelul ridicat de prostie din România, iar acum nu fac ceva diferit. Pentru mine, e un post comercial, ca să zic aşa. Ok, cut the crap, uitaţi cugetarea mea:

Cum să fii atât, dar atât de prost, încât, atunci când dispui de propria ta televiziune, să promovezi cele mai anti-talentate persoane pe care le-ai putut găsi, doar pentru că au bani şi au tupeul să se creadă destul de buni ca să fie filmaţi? O, dar stai, de fapt vrei să pari prost, când tu ticlueşti un plan de îmbogăţire. Aducând astfel de oameni în emsiune, ştii că o să apară scandalul. Şi cine iubeşte scandalul? Majoritatea populaţiei României, bineînţeles – aici mă refer la cei care încă privesc televizorul ca pe o veritabila sursă de educaţie. Astfel se creează ratingul. Ştiţi vorba aia – “dacă aş fi primit un bănuţ de fiecare dată când am văzut un prost, acum aş fi bogat…” Am eu impresia că originea acestei expresii se află “undeva în Balcani”.

În concluzie, România este ţara în care demnitatea şi respectul de sine se vând pe bani grei. Întrebarea e, ai mai mult de câştigat sau de pierdut? Cred ca intuiţi care e răspunsul meu, dar nu ar fi rău deloc dacă din ce în ce mai multe persoane ar reflecta asupra acestui subiect. Gata, mergeţi la culcare. The show is over. Noapte bună, România.